export

m-am mutat pe wordpress. sper sa ma descurc cu setarile de acolo, dar asa va veti putea abona intr-un reader. veniti dupa mine...http://cosmocos.wordpress.com/

chinurile facerii

Nu trebuie sa fii femeie sa te gandesti la asta. Nu trebuie sa fii femeie care isi doreste copii sa te gandesti la asta. Trebuie sa vrei sa gandesti.

De ce orice facere, creatie este intotdeauna, dar intotdeauna insotita de chinuri?

Una dintre vechile mele preocupari este sa urmesc viata oamenilor, adica sa citesc biografii si sa observ. Pe mine ma intereseaza facatorii de cultura, dar si oamenii simpli. Ce face diferenta intre ei. Un imens potential activat. Fiecare avem talentele noastre, nu conteaza cat de mici sau cat de mari, important e sa le punem la lucru. Ele ne leaga de sufletul nostru, si lucrand la noi ne dezvoltam. Suntem in santier continuu. Acum nu o sa vi se pare ciudat ca voi vorbi de mesterul Manole caruia i se surpa totul peste noapte. Viata insasi se surpa si e bine ca se intampla asa, caci vechiul face loc noului. Noul, viitorul nu poate veni intr-un loc in care nu incape, intr-un loc aglomerat de trecut. Viitorul vine sa distruga trecutul. Insa noi, oamenii moderni ne ducem vietile in mod istoric, adica suntem obisnuiti sa luam trecutul cu noi. Abia in momentul in care suntem pregatiti sa-l cedam, vom avea un viitor. Ceea ce vad eu in actualitate este o mare inertie, cateva mii de anii caut sa se ingramadeasca unii intr-altii. A fost bine ca ne-am preocupat de evul mediu, este bine ca ne preocupam de antichitate, insa niciodata nu vom putea readuce trecutul in prezent exact asa cum a fost. Preistoria nu are cum sa renasca, pentru ca nu mai sunt aceleasi conditii. Si este gresita atentia fata de trecut care e la moda acum. Insa tot acest interes este legat de un motiv foarte simplu: instinctul de supravietuire. Aceasta e reintoarcerea care se intampla, acest este un alt moment al trecerii noastre ca specie in viitor. Doar nevoia de supravietuire ne face atenti la acele evenimente care deja s-au petrecut dar au facut loc unui timp nou pe care il traim acum. Nevoia de supravietuire ne invata sa respectam si sa jertfim. Sa ne jertfim. Orice nastere este o jertfe, o viata noua trebuie s-o inlocuiasca pe cea veche, iar noi trebuie sa-i dam drumul, sa ramanem goi in fata viitorului. Si fara frica. Chinurile ce le traim sunt renuntarea si abandonul pentru care ne pregatim. Moartea. Sa ne vedem murind si sa ne luam ramas bun de la ce tot si de la toti. Cu cat suntem pregatiti sa renuntam moartea in sine va fi mai usoara, adica nu va fi neaparat fizica, ci alegorica, metaforica. Cu cat e mai curatat locul pentru nou, viitorul se poate asterne. Chinul este o facere de loc, chinul este greutatea renuntarii. Nu doar noi putem fi in viitor, ci si copiii nostri. Nu ne chinuim doar pentru noi, le facem loc copiilor nostri la viata. Ne putem schimba timpul, insa nu fara sa ne chinuim. Nu intr-o fericire se intampla, ci in zbatere, ne zbatem sa tinem langa noi cat mai mult din ceea ce ne este familiar, pentru ca aceasta ne ofera o minima siguranta. Ne-am obisnuit sa ne temem de ce va fi, fara sa ne punem sub semnul intrebarii teama. Teama are si ea copiii ei, teama naste agresivitate. Agresivitatea se acumuleaza si mai devreme sau mai tarziu rabufneste. Teama, agresivitatea ne face dependenti. Libertatea nu inseamna sa ai totul, sa detii, sa te asiguri. Libertatea inseamna sa nu fi legat de nimic, pentru ca nimic sa te impresioneze si sa te opreasaca si sa te subjuge. Libertatea inseamna sa poti in orice moment sa te ridici si sa pleci. Ridica-te si umbla! Renunta si abandoneaza. Crezi si gandeste, nu te mai framanta.

***

Cu cat incerc sa aprofundez analiza, ma lovesc de paradox, de dualism. Acesta e si motivul interesului meu pentru gnosticism. Gnosticii au incercat sa teoretizeze dualismul, mai bine spus, sa-si inteleaga trairile. Si ei atunci si eu acum ne-am lovit de paradox. Si eu si ei credem la fel ca rezolvand paradoxul, ca impacand dualismul multe intrebari isi vor afla raspunsul. Una dintre acestea este incotro ne indreptam. Ei bine, eu simt ca dezlegarea va veni din tema timpului. Insa momentan timpul este pentru mine cea mai mare necunoscuta.

Ideea e ca in paralel cu antropologia gnozei sa adun un rezumat al tuturor teoriilor despre timp al tuturor timpurilor. Asta pentru mine e echivalent cu dezamorsarea unei bombe. Din acest motiv voi renunta la incercarile din aproape in aproape, nu voi face nici un gest pana ce nu voi fi sigura de rezultat.

Prima idee care imi vine este ca intr-o parte am o necunoscuta, bomba care ma asteapta, iar in cealalta cateva cunoscute, parti dintr-o bomba ce ma asteapta. Sa inteleg ca pe masura ce voi invata sa dezamorsez, in acelasi timp voi invata si sa construiesc una, care ajunsa pe maini nepricepute va exploda. Nu pot reactiona decat cu o expresie luata din argou, foarte tare frate, de-a ce ne jucam noi aici.

Pana acum asezarea aceasta nu mi-a fost permisa, pana acum am lucrat la rece, pana acum am desfacut fire care nu aveau capete periculoase, de acum inainte voi invata ce sa rup si ce trebuie sa las intact.

gnoza ca existentialism (2)

gnoza este un existentialism mistic, viata umana este locul unei initieri continue, iar myst-ul este solidar unei comunitati de credinciosi. munca gnosticului este preschimbarea raului in bine. in viata sa ajunge la un moment de disperare si in acelasi timp de iubire puternica, acesta constituind momentul in care raul este convertit.
in acest punct gnosticismul nu este diferit de crestinism ca metoda. sa nu uitam ca o comunitate gnostica este o grupare elitista care tinde spre spiritualizare. in conceptia lor, putini erau alesi si mai putini erau cei care ajungeau sa se desavarseasca. pentru marea majoritate nu aveau solutii, decat transmigratia si metemsomatoza. mantuirea nu se obtinea intr-o singura existenta, de aceea considerau ca eforturile trebuie sa fie continue. crestinismul insa a venit in intampinarea maselor si a facut acel compromis politic care pana la urma a dus la impunerea ca religie unica. urmarea a fost ca treapta ultima a desavarsirii primirea gnozei, contemplarea divinitatii si primirea invataturilor esoterice, s-a considerat ca nu mai este valabila. atingerea starii de nepatimire era o misiune mult prea grea pentru a fi realizata in viata curenta. cu toate acestea, acei care in cadrul crestinismului au ales sa se retraga din lume si sa isi dedice viata lui dumnezeu, acei considerati mistici si cu haruri speciale, stau de marturie pentru persistenta gnozei si indiferent cum este ea numita, exista inca.
despre gnostici si practicile lor s-au pastrat prea putine referinte. majoritatea sunt din partea ganditorilor crestini care erau preocupati sa combata sistemnele gnostice si nu sa le descrie. insa mostenirea gnostica o gasim tocmai in crestinism, in ceea ce priveste credinta practica.
si crestinismul este un sincretism si a retinut invataturi dintre cele mai vechi. dogma a incercat sa epureze teologic crestinismul de toate ramasitele gandirii magice. insa aceasta a fost salvata, iar drumul catre realitate continua sa fie parcurs prin interiorizare si prin intermediul visului. aceasta particularitate a facut din gnoza emblema unei miscari constituite pentru a se salva in fata atacurilor crestinismului. acum ne vine greu sa credem ca o miscare la vremea ei elitista a accesat intrumente ale inconstientului si magiei in cautarea iluminarii. insa sentimentul religios a fost mereu patruns de cel magic. datorita gandirii magice este posibila acum cunoasterea intuitiva si analogia. acestea doua au fost si vor fi intotdeauna alaturi de cei care isi cauta in continuare desavarsirea. gnosticismul, desi ramas in urma, a urmat crestinismul si a cules ceea ce a fost lasat deoparte de dogma. s-a instaurat chiar o traditie, insa una secreta care stim cat este de invocata acum. inca gnosticismul nu a scapat din a fi transmis si raspindit in mod confuz. emblema a ocultismului, de-a lungul timpului i s-au alaturat atat cei nemultumiti de biserica, cei care proclamau o instruire spirituala, nu numai o etica sociala, dar si ateii care respingeau nu doar doctrina, ci si pe dumnezeu.
in masura in care crestinismul regal se inchidea tot mai mult in traditia revelatiilor si miracolelor, extazul si misterele specifice spiritualitatii grecesti s-au pastrat la nivelul maselor. gnosticismul s-a pozitionat la mijlocul distantei, privind in urma, putem spune intre rasarit si occident., acolo unde secretul este transmis oral. descoperirea bibliotecii de la nag hammadi si a scrierilor de la marea moarta a reaprins interesul pentru ascuns. descoperim ca ideile gnostice se pot extrage din ceea ce a ajuns de-a lungul timpului interpretare, reinterpretare si vulgarizare. aceste descoperiri au deschis calea unei adevarate invazii pagane in chiar inima crestinismului, invazie careia trebuie sa-i faca fata in conditiile in care insusi crestinismul a pastrat o traditie esoterica. prin acest canal au patruns misterele antice si invatatura transmisa de sfantul pavel, dar odata deschisa cutia pandorei doctrinele spiritualitatii orientale au patruns in occident si au propus solutii paralele celor crestine. posibilitatea unei initieri in si o revelare a vechlilor secrete face parte din speranta in renovatio.

gnoza ca existentialism

definitia etimologica desi nu este deloc ambigua arunca totusi cercetatorii pe un teren abstract. sa vedem de ce. gnosis este cuvantul grec pentru cunoastere luat in sens absolut. nu orice fel de cunoastere, ci cea spirituala, ultima a lui Dumnezeu. gnoza este scopul gnosticilor, finalitatea este atingerea acesteia. modalitatile prin care se realizeaza gnoza vizeaza gnosticismul ca doctrina. ceea ce aveau gnosticii in comun era motivatia spirituala. insa aceasta nu este o trasatura comuna doar gnosticilor, chiar si crestinii pot fi descrisi astfel deoarece gnoza aduce mantuire. de aici drumurile se despart. pentru crestini cunoasterea este revelata, gnosticii ii atribuie mai multe calitati, este atat revelata, cat si dobandita, dedusa rational, pana la a fi chiar intuitiva si mistica. pentru gnostici alaturarea opuselor este una dintre caracteristici. peste toate acestea gnoza este individuala, si astfel se explica de ce trecerea de la o extrema la alta este acceptata in cadrul oricarei miscari gnostice, dualismul fiind prezentat ca o constanta in definirea gnosticismul de majoritatea cercetatorilor.
dialectica bine-rau insa nu este la indemana intelegerii oricui. e necesar sa acceptam faptul ca despre gnoza si realizarea ei se vorbea in cercuri elitiste. gnoza insoteste dorinta omului de a-l cunoaste pe Dumnezeu si de a-i descifra secretele si misterul creatiei. demersul intelectual al acestei miscari porneste de la textele sacre ale epocii, in cea mai mare parte cele biblice sau apocrife. interpretarea acestora se credea ca duce la un sens adanc al existentei sau la o invatatura secreta, in acest caz s-a banuit ca isus a transmis o astfel de invatatura apostolilor. gnosticii au sustinut ca o anume intrebare nu si-a gasit raspuns si anume de ce exista raul pe pamant? acestia considera ca textele canonice nu contin suficiente explicatii ale acestui fapt. cum se poate ca un dumnezeu atotputernic, atoatestiutor si milostiv sa permita asa ceva? modul in care se cauta raspuns la aceasta dilema este unul religios. raspunsul se cauta in domeniul miticului, fondul primordial al sentimentului religios.
evolutia sentimentul religios a dus la atribuirea de simboluri faptelor cunoscute, astfel incat s-a ajuns la o tensiune ce vizeaza atat existentele exterioare(divinitatea, lumea), cat si cea interioara. aceasta tensiune se manifesta in plan fizic ca o lupta intre fortele binelui si cele ale raului.
gnosticii au inteles aceasta tensiune ca o inconsistenta a posibilitatilor umane de a transcende realitatea in care traieste. gnosticul se vede prins intr-o oscilatie care mai degraba il socheaza decat sa o accepte ca proprie naturii sale. aceasta lupta continua este prezentata pe larg in miturile gnostice, dar si in modul in care intelegeau sa-si puna in practica doctrinele. lasand libera exploatarea miturilor, ei incercau sa gasesca modalitatea de a aduce o explicatie realitatii identificate, dar si o rezolvare printr-o serie de ritualuri, care si acestea evoluau de la o extrema la alta. desi la prima vedere pare ca nimic sa nu fie de ajuns sau ne neoprit, gnosticii nu si-au propus si nu au incercat sa se identifice cu dumnezeu. pentru ei aceasta insemna alienare, raul insusi, caracteristica ingerului cazut. gnoza, desi considerata cea mai minalta treapta a desavarsirii umane, nu presupunea egalitatea cu divinul. practica gnostica este una a descoperirii divinului din sine, acea parte care a revenit la creatie fiecarui suflet. scopul este iluminarea de sine, nicidecum proiectarea asupra lui dumnezeu a propriei lumini pentru a-l dezvalui. tendinta gnostica este mai degraba inspre adancirea misterului. insa gnosticul trebuie sa faca eforturi, iar aceste eforturi, modul efectiv prin care se realizau constituie partea de existentialism a gnozei.
asadar prima trasatura a gnozei ca existentialism pe care trebuie s-o retinem este aceea ca gnosticul nu se vrea identificat cu dumnezeu, ci un aliat al divinitatii. astfel calea sa este de a-si pune viata in sprijinul iluminarii. inca un fapt merita atentia aici: gnosticul alege modul in care sa-si traiasca viata in urma unei alegeri si nu orice alegere, gnosticul a ales sa serveasca binele. nu putem spune de ce balanta inclina mereu inspre bine. la o privire lipsita de orice etica, alegerea raului este chiar comoda. mai ales in cazul gnosticismul, deoarece din aceasta perspectiva umanitatea nu este nevoita sa rascumpere un pacat originar precum e in crestinism, razpunzator de cadere este demiurgul, creatorul lumii acesteia. chiar daca cele doua principii sunt coeterne, bionele este mai presus. chiar si in exemplul dualismelor radicale, binele este cel ce va triumfa. ipoteze si explicatii exista, poate ca omul a simtit necesitatea unei transcendente, poate s-a simtit prea slab si a avut nevoie de a fi protejat de ceva superior, de ceva sau cineva care sa-i doreasca binele. poate ca ajungand sa se simta in siguranta, a pus starea pe seama divinitatii si a inteles sa raspunda la fel, facand binele. adeptii unei astfel de intelegeri a lumii se straduiau sa isi asume aceasta conceptie.

introducere la gnoza si gnosticism

m-am hotarat sa o iau un pic mai in serios cu scrisul si sa incep sa postez o seire dintre studiile mele. interesul general mi se opreste asupra istoriei religiilor, cel particular il constituie gnoza si delimitarile sale. ca multe are.
cea mai simpla introducere este definirea termenilor. asta imi place la orice studiu de prezentare al anumitor domenii. astfel, cele doua notiuni care se vor repeta aici sunt gnoza si gnosticismul. in momentul in care apare si un ism in definitii primul impuls e sa ne asteptam si la o doctrina cu tot cu caracterizarea de rigoare. insistenta de a defini si caracteriza o miscare este foarte necesara in cazul gnozei., vom vedea mai incolo de ce. de aici eu mi-am dezvoltat fixatia ca in orice conversatie sa-mi definesc termenii ca sa ma pot intelege cu oamenii. alt motiv pentru care am grija cum vorbesc este confuzia intre metafizica filosofica si cea psihiparanormala, dar o atare discutie nu-si are locul aici.
cum am ajuns sa vorbim si sa ne preocupam atat de gnoza si gnosticism? nu e vorba de mine, ci de o seama de cercetatori de greutate din istoria religiilor. ce l-a facut pe I.P. Culianu sa afirme ca vede peste tot gnoza? in principal datorita accesului la o adevarata biblioteca gnostica, pastrata pana nu demult in strafundurile pamantului si care iesind la iveala a declansat si renasterea unui curent religios pana atunci extrem de ocultat care si-a pierdut parghiile de accesare directa inca din primele secole crestine.
in anul 1945 s-au descoperit in egipt, in localitatea denumita Nag Hammadi o seama de papirusuri care conservau evanghelii demult uitate. uitate de catre biserica si de catre ceea ce s-a constituit in canoanele ei. aceste evanghelii sunt numite apocrife. insemnatatea acestei descoperiri a fost dubla, o data ca s-a confirmat in mare parte scriptul evangheliilor canonice, ba le-au completat cu mai multa informatie, dar pe de alta parte ne ofera date directe despre o miscare care niciodata pana acum nu s-a prezentat singura, ci doar din descrierile teologilor crestini si din perspectiva respingerii si demolarii acesteia. este vorba desigur despre gnosticism, caruia i s-a demonstrat inca o data amploarea la care a ajuns in primele secole, acele secole in care insusi crestinismul era in formare. de aici discutia devine delicata si inflacarata. ce este sigur e ca gnosticismul a disparut si ca in continuare stim foarte putine despre el, iar aceasta ne opreste la a face afirmatii si de a-l descrie in totalitate. se cunosc mai multe gnosticisme care erau mai mult sau mai putin in relatie cu crestinismul.
in cele ce urmeaza vom intelege de ce e posibil sa vorbim despre gnosticism la prezent si cum s-a intamplat ca o miscare, o religie care a murit inainte de a se naste si-a gasit resurse de a se mentine vie si de a renaste cu forta dupa doua milenii. raspunsul include in mod necesar si crestinismul.
gnosticismul ca miscare a prezentat doua directii principale, cea in care se delimiteaza de crestinism, caz in care gnosticismele difera chiar una de cealalta. aceasta echivocitate incurca cercetatorii, dar este unua dintre caracteristicile acestei miscari si trebuie mereu avuta in vedere. aici vom avea ocazia sa-i cunoastem pe gnostici si sistemele lor, cat si o mostra de libertate speculativa, o liberate care permite trecerea de la o afirmatie pana la contrariul ei.
cealalta directie este cea a apropierii de crestinism si putem afirma chiar de o intrepatrundere si continuitate in cadrul crestinismului a unor elemente definitorii gnostice. recunosc ca este si partea mea preferata de studiu si apreciez faptul cum crestinismul si-a preluat ce pare sa fie cea mai importanta parte a invataturii gnostice. este vorba de partea de existentialism si mistica asa cum a ajuns s-o cunoastem noi.
ca sa putem sa plasam gnosticismul in timp trebuie sa ne reamintim contextul in care ne miscam. vorbind de religios trebuie avuta in vedere perceptia a ceea ce insemna religia in primele secole crestine si inainte. insusi crestinismul isi trage seva din trei culturi diferite, iudaica, elenistica si orientala.
in grecia, religia reprezenta sacrificiul sacru al unui animal in cinstea zeilor. pentru noi, oamenii moderni aceasta e mai degraba o barbarie decat o actiune religioasa. insa aceasta era religia oficiala atunci. la marginea ei, avem orfismul, pitagorismul si uneori platonismul. acestea par mai degraba importate decat nascute din spiritualitatea greaca. dar nu e locul sa vorbim despre ele aici. le pomenim deoarece acestea se apropie de ceea ce numim noi religie.
mergand mai departe observam comportamente asemanatoare celor trei de mai sus in india, si anume inclinatia spre asceza, credinta in metempsihoza, existenta unor oameni considerati divini (buddha, brahmanii). apropo de oamenii divini ajungem in Iran, mama dualismului si aflam sa Zarathustra va veni ca trmis al lui Ahura Mazda pentru a infrange tot raul. ajungem si in mijlocul desertului la comunitatea din Qumran, esenienii, care practicau o credinta dualista si credeau ca va veni nu un mesia, ci doi mesia tot pentru a infrange raul. suntem deja in iudaism, aproape de poporul ales al lui Dumnezeu, din sanul caruia s-a nascut Isus Hristos Invatatorul, Mantuitorul, Logosul, Eonul din aceeasi substanta cu Tatal.
desi mai sus pare ca am prezentat precrestinismul, aceeasi cale a urmat-o si gnosticismul. trebuie stiut ca cele doua curente au mers mana in mana cateva secole, pentru ca in final crestinismul sa se impuna ca religie unica, iar gnosticismul sa treaca in randul ereziilor si sa se oculteze. asa cum nu putem vorbi de gnosticism fara crestinism si reciproca e valabila.
odata intelese aceste directii putem vorbi detaliat despre ce este si ce insemnatate are gnoza.

posibilitati de viitor

continuand tema timpului raman tot pe un teren necunoscut. de oriunde l-as apuca timpul se sustrage neincetat din fata intelegerii mele. ba mai mult ma arunca intr-o volbura ametitoare din care ies cu ce altceva decat cu migrene. asta in cel mai bun caz deoarece tot anul metabolismul mi-a fost dat peste cap. inca ma mir prelung de luna aceea in care m-am simtit om normal.
dar relatia mea cu timpul se complica tot mai mult. pana acum nu eram impacata cu trecutul, insa vedeam un viitor linistitor. intuitia intotdeauna mi-a servit o doza de incredere in fata necunoscutului. nu stiam incotro ma indrept dar stiam ca n-are rost sa ma agit ca sunt calauzita bine, tot efortul meu era sa ma las condusa. in acelasi timp mi-am tot strofocat imaginatia sa-mi ofere un rost, o menire. necastigator. inspiratia de moment era mijlocul meu de a trece prin viata.
in ultimii ani linistea mi s-a risipit si si-a facut locul spaima. tot ce m-am gandit eu asa prin mintiuca mea ca ar putea constitui o existenta s-a dovedit de neatins. insa viata mi-a oferit ceva la ce nici nu visam. tanjeam ca tot omul, dar nicicum nu ma vedeam ca vreodata voi avea parte de fericire in dragoste. si nu orice fericire, din aceea cu plansete. ma repet imi doream, dar nu credeam. pesemne ca totusi inconstient s-a intamplat sa se aseze asa lucrurile ca sa primesc ce mi-am tot dorit. si cred ca acel moment de implinire mi-a consumat o foarte mare parte din rezerve. din rezervele de viata, de iubire, de energie. privind inapoi ma gandesc serios ca aceasta mare implinire m-a secat. mi-a taiat orice alta posibilitate de manifestare si a concentrat totul inspre persoana iubita. aceste infaptaciuni m-au lasat fara cuvinte. cum sufletul n-are ghiseu de informatii cu publicul, pot ramane linistita cu capul limba intre dintica nu mi se va raspunde cum de s-a intamplat asa ceva. nu vreau nici sa se considere ca m-am trasnformat intr-o sotie exemplara. simplul fapt ca am acest statut pentru mine e ca si cum m-as fi dat precum greuceanu de trei ori peste si m-as fi transformat. nu in musca. si iata-ma-s in toata splendoarea de gospodina. sunt cuvinte atat de nefamiliare, incat si scriindu-le imi vine sa intorc capul sa vad despre cine e vorba.
si bine instalata in statutul meu marital ma intreb cu sinceritate ce draq fac de acum. is ca o fatuca nestiutoare care se minuneaza la fiecare pas. luni de zile ma bantuiau intrebari ciudate, cum sa-i fac pe plac sotului, cum sa fac sa-l sustin si sa-l incurajez, vai l-am necajit si el are atatea probleme pe cap. sa stiti ca vorbesc serios acum, nu radeti. ma gandesc cu groaza la cei carora le-au venit copiii imediat. eu una pur si simplu n-as suporta atatea ganduri cate ma gandesc ca mi-as face pentru o existenta intermediata de mine si deja mi se si imbarliga vorbele. deci, ar fi ceva colosal. faptul ca in veci nu m-am vazut in postura in care cu atata naturalete domnesc acum, e ceva insignifiant in comparatie cu cel de a naste copii. ma ia cu lesin numai cand incerc sa ma pun in aceasta postura. dar tanjesc. nu stiu daca ma credeti, dar as fi in stare sa nasc cate un copil pe an si tot as ramanea muta de uimire.
dar cam asa face timpul cu mine, ma arunca in cate un mister pe care nu stiu de unde sa-l apuc. observ cum dupa cateva randuri imi revine liniste fata de viitor. daca as avea unele capacitati cu siguranta as simti macar un suflet in preajma mea care ma pregateste sa vina. pentru ca altfel nu-mi explic anumite trairi de o intensitate sufocanta. cum is obisnuita sa ma astept la orice, nu ar fi ceva iesit din comun ca tocmai aceasta invecinare cu un alt suflet sa ma sufoce la propriu. si sa ma ia de pe picioare, sa ma sece de energie. din doua una, ori eu is subtire in resurse, ori copilul acesta e atat de deosebit incat de pe acum imi mananca urechile. si in acest moment sunt atat de linistita ca pot face chiar unele afirmatii - viata mea are valoarea de a da nastere. si ma astept ca atunci cand se va intampla ca revelatiile de care am avut parte sa fie cat o scuipatura in ocean. daca nici asta nu-i viitor frumos, eu ma arunc cu fata in pamant si dau din maini si din picioare pana sunteti de acord cu mine.

tineri de aminte

odata candva am facut sport de performanta. dar nu m-au tinut oasele. mai nou nu ma tin plamanii sa ies in lume, de o vreme nu ma tinea ca femeie sa fac filosofie. acum mi-am dat seama ca mereu ceva nu ma tine. acum nu ma tine sa fiu mama. dar in viata am dat dintr-un miracol intr-altul. sau am fost beneficiara unor trairi ce nu le pot egala nici o performanta de care as fi fost sau nu capabila. pot spune ca am cam avut tendinte impotriva destinului. dar el s-a intamplat si eu doar am observat. acum sunt sotie, casnica, in plus mai si crosetez. ce poate fi mai plictisitor!? - as fi gandit eu acum zece ani. la douazezi de ani ma trezeam la 5, mergeam sa predau cu naveta, ma intorceam la cursuri, mergeam la tras de fiare si ma intorceam seara nemultumita ca nu fac destul. la douazeci vroiam sa schimb lumea, stiam si cum, si acum mai exersez, insa am ajuns sa ma schimb pe mine. atunci nu era la moda sa schimbi lumea, poate totusi am manifestat un suflu artistic precum toti marii creatori si-au bazat motivatia pe schimbare. dar asta presupune o daruire totala de care n-am fost capabila. singura constanta din viata mea e sotul meu, ciudat si pentru mine caci ma stiam ca nu pot atasa de oameni. dar acum ma observ, sunt fericita asa. sunt fericita ca destinul e mai puternic decat pulsiunile arogantei mele. sunt fericita ca am lasat deoparte o eventuala eruditie in favoarea ignorantei traite. eruditia m-ar fi devorat poata pana sa apuc sa-mi transmit mesajul. viata simpla imi da altfel posibilitatea sa fiu pentru altii, mai putini ce-i drept, si asta as putea reusi. am o carte de tiparit, am niste studii de aratat lumii, am caini, pisici, nu conteaza, n-am copii. am un sot ale carui gene merita date mai departe, desi adevarata sa arta si-a inhibat-o demult. am avea multe de oferit, dar nu ne tine, speram ca tot omul ca prin copii vom exploda. dar daca nu vin, fierbem in noi sa dam pe-afara. vom vedea peste cativa ani inspre ce vom evolua, momentan suntem fericiti. destinul nu se opreste.

trecand prin viata

"noi ne obişnuim să ne supărăm şi să urâm, să regretăm trecutul şi să ne temem de viitor. Ne obişnuim să considerăm că principala fericire ne vine prin intermediul corpului. Iar, atunci când încercăm să ne schimbăm deprinderile, lucrul acesta se dovedeşte a fi peste puterile multora dintre noi Numai cei care au înţeles că nu există cale de întoarcere încep să-şi formeze noi deprinderi şi, treptat, apare obişnuinţa de a ierta, obişnuinţa de a nu căuta răzbunare, obişnuinţa de a nu regreta şi a nu te teme, obişnuinţa de a iubi necondiţionat, obişnuinţa de a trăi pentru iubire. Când mergi spre Dumnezeu, nu există cale de mijloc." Lazarev

iubirea uneste suflete

am si eu o slabiciune pentru persoanele care cred eu, imi seamana. sau cel putin transmit acelasi mesaj. dar odata purtator de mesaj, devii mesajul insusi. ascultati -o pe Dana:

norma de sminteala

ma incapatanez sa mi-o fac. ma incapatanez sa imi convertesc fiecare gand de agresivitate inspre incercarea de a intelege de ce. de multe ori inteleg si de aceea nu pot sa judec. constat si eu tulburarea si refuzul pacii.

timpul si istoria secreta

o tema care mi se releva atat de putin ca uit. dar atat de emotional ca amintirea ma urmareste. sa-mi aflu timpul este pentru mine un nou tip de cunoastere. desi ating subiectul doar tangential si aproape indescifrabil, mi se deschid multe cai de raspuns la intrebari ce asteapta. mi-e teama sa aprofundez, mi-e teama deoarece orice mica greseala mi-e taxata, dar mirajul cunoasterii ma atrage prea mult. nici nu mi-am revenit bine in simturi, ca deja imi vine sa ma arunc din nou cu capul inainte in necunoscut. observ ca nu-mi pasa. observ ca prezentul nu ne lasa sa incercam, ci ne provoaca sa ne aruncam. dar nu e cu deviza ori-ori, nu si asta mi-e ciudat. totul e nou si nu mai precupetesc sa-i fac fata. ma mir ca acum sunt bine si habar n-am cum am ajuns aici. efortul meu continuu si insistent a lipsit, ca de obicei, iar logica mea isi afla limita. va trebui sa renunt la ea cat de curand. va trebui sa ma arunc.
m-am obisnuit sa-mi caut mereu un refugiu. m-am obisnuit sa-mi stiu un spatiu care sa ma ocroteasca, dar nu mai am timp sa poposesc. tot avutul meu e ceea ce pot lua cu mine. si bagajul mi se usureaza mereu. curand il voi arunca. pasarile nu cara nimic dupa ele. pasarile doar isi exerseaza zborul.

despre scris; despre citit si apoi scris

m-a cautat o intrebare paradoxala la prima vedere, si anume despre ce as mai scrie daca n-as citi? si cu asta orgoliul mi s-a sfaramat de n-am mai avut de unde-l culege. dar... cum spuneam pe la inceputuri, am reusit sa ies dintr-un cerc vicios. si am iesit si din asta, cu orgoliul nu ma intereseaza pe unde.
tendinta mea naturala e sa citesc. insa in realitate nu o fac "profesionalist". nu sunt un cititor. ba mai mult, am pierdut multe perioade de lecturi din acest motiv. de exemplu l-am scapat pe al. mitru cu legendele olimpului. acum nu ma mai apuc; am conchis ca in cazul in care va veni si bebelul o voi face alaturi de el. cum mie nu mi-a impus nimeni ce si cat sa citesc am de gand s-o fac eu altora. in mod subtil, ma rog, sa para ca isi doreste, stiu eu cum. da, am trecut rapid si peste literatura ca poveste, beletristica, un eco, o divina comedie, chiar si un faust, neh, aveam alte preocupari.
insa ca cineva care se chinuie sa spuna ceva, nu pot fi originala. oricat mi-as dori. cum noua antropologie m-a vrajit, originalitatea o pot numi acum in termeni mai moi, intelegere corecta a realitatii. aceasta mi-a adus impacarea unui conflict etern cu mine insami. adevarul care mi-a deschis orizonturile este acela ca nu descoperim nimic nou, ci vedem altfel oranduirile. insa acest altfel poate fi ceva nou. de ce? pentru faptul ca avem capacitatea de intelegere foarte diferita unii fata de altii. din aceeasi situatie persoane diferite extrag intelesuri diferite. asta e adevarul. cu cat explicatiile care ni se infatiseaza sunt mai abstracte, cu atat sunt mai noi. de exemplu, cineva ma jigneste. pot foarte simplu conchide ca acela este un tampit sau pot intelege ca la un anumit nivel l-am provocat sa fie agresiv fata de mine, tocmai prin agresivitatea mea care se mentine la un nivel inconstient. suna alambicat dar plauzibil. nivelul nostru de intelegere in fapt ne conduce prin viata si ne obliga la o conduita interioare. factorul de noutate este acesta, daca pana acum ne-am obisnuit sa externalizam cauzele, motoarele reale ale evenimentelor zac in noi. nu zac, lucreaza, de cele mai multe ori fara ca noi sa avem habar de modalitatea in care se infaptuie. iar evenimetele ce ne lovesc nu sunt atat de nelegate de noi. intelegand aceasta, ca noi determinam exteriorul, ajungem sa nu ne mai simtim atat de separati unii de altii. iata cum la o situatie neplacuta in care cineva jigneste, cel jignit poate reactiona in mai multe feluri, poate raspunde cu violenta, dar poate si multumi.
continuu cu intrebarea, ce as mai scrie daca n-as citi. pana acum scrisul mi-a fost provocat din afara, citind scrierile altora, plecand de la o idee a altuia, construind in jurul ideii altuia. pe masura ce in constienta mea separatie dintre mine si altul s-a volatilizat, nu mai am acea nevoie de a ma cunoaste pe mine prin altcineva, de a astepta ca celalalta sa-mi fie oglinda. mai nou scriu cand nu citesc. asa procedez acum si constat ca nu mi s-au spulberat sursele. reusesc in scurte momente sa las inconstientul sa se manifeste, sa-mi imping intelegerea pana la gradul in care produce efecte. efecte pe care eu le culeg si le caut un loc. acest din urma demers e de fapt cel mai anevoios. sa le caut un loc inseamna sa produc o schimbare in exterior. afara sunt ceilalti carora trebuie sa ma adresez. si constat ca locul unde s-ar meni acestor intelegeri este ocupat. si rezistenta la schimbare e mare si mi se intoarce. aici intervine orgoliul de a nu ma opri. pana la urma fiecare intelegere isi gaseste locul potrivit.

despre libertate

s-au spus multe si se vor mai spune. eu o voi numi pe a mea.
libertatea mea o pun fata de Eu. sunt sclavul propriilor nazuinte si atasamente.
indumnezeirea depinde de cat de mult ne-am golit de noi insine.

imaginarium

daca as fi avut vreun public pe aici, m-ar fi tentat sa aplic o educatie in religios cu tot ce tine de mondenitatea lui. teologie, ocultism, paganism, antropologie, filosofie, sociologie, existentialism.
si incep cu existentialismul. acesta trebuie sa fie in prim plan. fiecare ne traim preocuparile. de la traire pana la conceptualizare este cale lunga. simpla traire e cea mai importanta forma de experienta religioasa.
cine vrea sa-si explice experienta religioasa pe care o are incepe sa caute niste autoritati in domeniu. si ajungem la carti stufoase necitibile, neinteligibile de multi se mira daca au scapat cumva vreo lectie de limba. vorbe pompoase pentru umflati.
si atunci speriati se indreapta spre alt fel de autori mai accesibili pe care ii iau drept etalon pentru faptul ca vorbsc mai pe limba lor. cu toate acestea cartile acelora nu sunt bune nici sa ne stergem locurile intime cand ramanem fara hartie reciclata.
de aici o intrega inlantuire de drame. dumnezeu e intr-un fel de nerecunoscut. nu putem obliga savantii sa vorbeasca pe intelesul tuturor, nu putem chinui pe cei mai putin dotati in ale discernamantului sa nu ia drept adevar orice idee aruncata.
si nu am de gand sa pornesc nici o dezbatere pe tema asta, este o preocupare falsa care imi distrage atentia de la viata. ce nu pot eu sa inteleg e de ce unii in loc de a trai cu dumnezeu intr-o viata simpla, dar plina, prefera sa se alieneze cautand ce spun altii despre cum ar trebui sa fie.
aici mi-ar place sa pot interveni sa fac un pic de educatie acelora care au renuntat sa gandeasca pentru sine. dar limita este a mea. nu mi-am gasit inca masura. inca n-am aflat cum sa vorbesc despre absolut in termeni relativi. apoi am tendinta sa fac bine cu de-a sila si asta nu imi implineste asteptarile.
si de aceea inca tac.

amintiri tainice

prefer sa tac. si sa privesc. viteza cu care se intampla faptele ma nauceste. din nou pot doar sa urmaresc cum se leaga evenimentele. m-am certat iar cu timpul. n-am ce spune. nu vreau sa ma repet. vreau sa aduc ceva ce se ascunde adanc, dar mereu reuseste sa se sustraga intuitiei mele. o sa ajung sa-mi privesc propria moarte in toata tacerea. o sa trec dincolo pe nesimtite. vreau sa ramana dupa mine un nor de praf, atat. cand cineva se va gandi la mine, sa nu poata spune nimic, sa prefere sa taca. nici o idee, nici un gand. da, a fost.
la inceput am stiut ca sunt cineva. eram ceva in fata altora. si n-a contat cine sunt. nu stiam unde ma termin eu si incepe altcineva. cred ca asta mi-a fost salvarea. nici acum nu stiu. eu n-am contur, eu nu tin lumina in mine. mereu ma pierd si ma regasesc prin altcineva. eu nu sunt, doar sunt. exist fara sa personalizez. nu cunosc alt fel de a fi, nu vreau sa ma definesc si sa ma descriu. de aceea prefer sa tac si sa privesc. cand incep sa analizez, stric firescul, atunci trebuie sa ma delimitez, sa ma descriu, sa ma pierd, sa ma intunec si sa sugrum lumina.
dar lumea asta isi merita corola de minuni. si eu imi iubesc mormantul.