gnoza ca existentialism

definitia etimologica desi nu este deloc ambigua arunca totusi cercetatorii pe un teren abstract. sa vedem de ce. gnosis este cuvantul grec pentru cunoastere luat in sens absolut. nu orice fel de cunoastere, ci cea spirituala, ultima a lui Dumnezeu. gnoza este scopul gnosticilor, finalitatea este atingerea acesteia. modalitatile prin care se realizeaza gnoza vizeaza gnosticismul ca doctrina. ceea ce aveau gnosticii in comun era motivatia spirituala. insa aceasta nu este o trasatura comuna doar gnosticilor, chiar si crestinii pot fi descrisi astfel deoarece gnoza aduce mantuire. de aici drumurile se despart. pentru crestini cunoasterea este revelata, gnosticii ii atribuie mai multe calitati, este atat revelata, cat si dobandita, dedusa rational, pana la a fi chiar intuitiva si mistica. pentru gnostici alaturarea opuselor este una dintre caracteristici. peste toate acestea gnoza este individuala, si astfel se explica de ce trecerea de la o extrema la alta este acceptata in cadrul oricarei miscari gnostice, dualismul fiind prezentat ca o constanta in definirea gnosticismul de majoritatea cercetatorilor.
dialectica bine-rau insa nu este la indemana intelegerii oricui. e necesar sa acceptam faptul ca despre gnoza si realizarea ei se vorbea in cercuri elitiste. gnoza insoteste dorinta omului de a-l cunoaste pe Dumnezeu si de a-i descifra secretele si misterul creatiei. demersul intelectual al acestei miscari porneste de la textele sacre ale epocii, in cea mai mare parte cele biblice sau apocrife. interpretarea acestora se credea ca duce la un sens adanc al existentei sau la o invatatura secreta, in acest caz s-a banuit ca isus a transmis o astfel de invatatura apostolilor. gnosticii au sustinut ca o anume intrebare nu si-a gasit raspuns si anume de ce exista raul pe pamant? acestia considera ca textele canonice nu contin suficiente explicatii ale acestui fapt. cum se poate ca un dumnezeu atotputernic, atoatestiutor si milostiv sa permita asa ceva? modul in care se cauta raspuns la aceasta dilema este unul religios. raspunsul se cauta in domeniul miticului, fondul primordial al sentimentului religios.
evolutia sentimentul religios a dus la atribuirea de simboluri faptelor cunoscute, astfel incat s-a ajuns la o tensiune ce vizeaza atat existentele exterioare(divinitatea, lumea), cat si cea interioara. aceasta tensiune se manifesta in plan fizic ca o lupta intre fortele binelui si cele ale raului.
gnosticii au inteles aceasta tensiune ca o inconsistenta a posibilitatilor umane de a transcende realitatea in care traieste. gnosticul se vede prins intr-o oscilatie care mai degraba il socheaza decat sa o accepte ca proprie naturii sale. aceasta lupta continua este prezentata pe larg in miturile gnostice, dar si in modul in care intelegeau sa-si puna in practica doctrinele. lasand libera exploatarea miturilor, ei incercau sa gasesca modalitatea de a aduce o explicatie realitatii identificate, dar si o rezolvare printr-o serie de ritualuri, care si acestea evoluau de la o extrema la alta. desi la prima vedere pare ca nimic sa nu fie de ajuns sau ne neoprit, gnosticii nu si-au propus si nu au incercat sa se identifice cu dumnezeu. pentru ei aceasta insemna alienare, raul insusi, caracteristica ingerului cazut. gnoza, desi considerata cea mai minalta treapta a desavarsirii umane, nu presupunea egalitatea cu divinul. practica gnostica este una a descoperirii divinului din sine, acea parte care a revenit la creatie fiecarui suflet. scopul este iluminarea de sine, nicidecum proiectarea asupra lui dumnezeu a propriei lumini pentru a-l dezvalui. tendinta gnostica este mai degraba inspre adancirea misterului. insa gnosticul trebuie sa faca eforturi, iar aceste eforturi, modul efectiv prin care se realizau constituie partea de existentialism a gnozei.
asadar prima trasatura a gnozei ca existentialism pe care trebuie s-o retinem este aceea ca gnosticul nu se vrea identificat cu dumnezeu, ci un aliat al divinitatii. astfel calea sa este de a-si pune viata in sprijinul iluminarii. inca un fapt merita atentia aici: gnosticul alege modul in care sa-si traiasca viata in urma unei alegeri si nu orice alegere, gnosticul a ales sa serveasca binele. nu putem spune de ce balanta inclina mereu inspre bine. la o privire lipsita de orice etica, alegerea raului este chiar comoda. mai ales in cazul gnosticismul, deoarece din aceasta perspectiva umanitatea nu este nevoita sa rascumpere un pacat originar precum e in crestinism, razpunzator de cadere este demiurgul, creatorul lumii acesteia. chiar daca cele doua principii sunt coeterne, bionele este mai presus. chiar si in exemplul dualismelor radicale, binele este cel ce va triumfa. ipoteze si explicatii exista, poate ca omul a simtit necesitatea unei transcendente, poate s-a simtit prea slab si a avut nevoie de a fi protejat de ceva superior, de ceva sau cineva care sa-i doreasca binele. poate ca ajungand sa se simta in siguranta, a pus starea pe seama divinitatii si a inteles sa raspunda la fel, facand binele. adeptii unei astfel de intelegeri a lumii se straduiau sa isi asume aceasta conceptie.