Nu trebuie sa fii femeie sa te gandesti la asta. Nu trebuie sa fii femeie care isi doreste copii sa te gandesti la asta. Trebuie sa vrei sa gandesti.
De ce orice facere, creatie este intotdeauna, dar intotdeauna insotita de chinuri?
Una dintre vechile mele preocupari este sa urmesc viata oamenilor, adica sa citesc biografii si sa observ. Pe mine ma intereseaza facatorii de cultura, dar si oamenii simpli. Ce face diferenta intre ei. Un imens potential activat. Fiecare avem talentele noastre, nu conteaza cat de mici sau cat de mari, important e sa le punem la lucru. Ele ne leaga de sufletul nostru, si lucrand la noi ne dezvoltam. Suntem in santier continuu. Acum nu o sa vi se pare ciudat ca voi vorbi de mesterul Manole caruia i se surpa totul peste noapte. Viata insasi se surpa si e bine ca se intampla asa, caci vechiul face loc noului. Noul, viitorul nu poate veni intr-un loc in care nu incape, intr-un loc aglomerat de trecut. Viitorul vine sa distruga trecutul. Insa noi, oamenii moderni ne ducem vietile in mod istoric, adica suntem obisnuiti sa luam trecutul cu noi. Abia in momentul in care suntem pregatiti sa-l cedam, vom avea un viitor. Ceea ce vad eu in actualitate este o mare inertie, cateva mii de anii caut sa se ingramadeasca unii intr-altii. A fost bine ca ne-am preocupat de evul mediu, este bine ca ne preocupam de antichitate, insa niciodata nu vom putea readuce trecutul in prezent exact asa cum a fost. Preistoria nu are cum sa renasca, pentru ca nu mai sunt aceleasi conditii. Si este gresita atentia fata de trecut care e la moda acum. Insa tot acest interes este legat de un motiv foarte simplu: instinctul de supravietuire. Aceasta e reintoarcerea care se intampla, acest este un alt moment al trecerii noastre ca specie in viitor. Doar nevoia de supravietuire ne face atenti la acele evenimente care deja s-au petrecut dar au facut loc unui timp nou pe care il traim acum. Nevoia de supravietuire ne invata sa respectam si sa jertfim. Sa ne jertfim. Orice nastere este o jertfe, o viata noua trebuie s-o inlocuiasca pe cea veche, iar noi trebuie sa-i dam drumul, sa ramanem goi in fata viitorului. Si fara frica. Chinurile ce le traim sunt renuntarea si abandonul pentru care ne pregatim. Moartea. Sa ne vedem murind si sa ne luam ramas bun de la ce tot si de la toti. Cu cat suntem pregatiti sa renuntam moartea in sine va fi mai usoara, adica nu va fi neaparat fizica, ci alegorica, metaforica. Cu cat e mai curatat locul pentru nou, viitorul se poate asterne. Chinul este o facere de loc, chinul este greutatea renuntarii. Nu doar noi putem fi in viitor, ci si copiii nostri. Nu ne chinuim doar pentru noi, le facem loc copiilor nostri la viata. Ne putem schimba timpul, insa nu fara sa ne chinuim. Nu intr-o fericire se intampla, ci in zbatere, ne zbatem sa tinem langa noi cat mai mult din ceea ce ne este familiar, pentru ca aceasta ne ofera o minima siguranta. Ne-am obisnuit sa ne temem de ce va fi, fara sa ne punem sub semnul intrebarii teama. Teama are si ea copiii ei, teama naste agresivitate. Agresivitatea se acumuleaza si mai devreme sau mai tarziu rabufneste. Teama, agresivitatea ne face dependenti. Libertatea nu inseamna sa ai totul, sa detii, sa te asiguri. Libertatea inseamna sa nu fi legat de nimic, pentru ca nimic sa te impresioneze si sa te opreasaca si sa te subjuge. Libertatea inseamna sa poti in orice moment sa te ridici si sa pleci. Ridica-te si umbla! Renunta si abandoneaza. Crezi si gandeste, nu te mai framanta.
Cu cat incerc sa aprofundez analiza, ma lovesc de paradox, de dualism. Acesta e si motivul interesului meu pentru gnosticism. Gnosticii au incercat sa teoretizeze dualismul, mai bine spus, sa-si inteleaga trairile. Si ei atunci si eu acum ne-am lovit de paradox. Si eu si ei credem la fel ca rezolvand paradoxul, ca impacand dualismul multe intrebari isi vor afla raspunsul. Una dintre acestea este incotro ne indreptam. Ei bine, eu simt ca dezlegarea va veni din tema timpului. Insa momentan timpul este pentru mine cea mai mare necunoscuta.
Ideea e ca in paralel cu antropologia gnozei sa adun un rezumat al tuturor teoriilor despre timp al tuturor timpurilor. Asta pentru mine e echivalent cu dezamorsarea unei bombe. Din acest motiv voi renunta la incercarile din aproape in aproape, nu voi face nici un gest pana ce nu voi fi sigura de rezultat.
Prima idee care imi vine este ca intr-o parte am o necunoscuta, bomba care ma asteapta, iar in cealalta cateva cunoscute, parti dintr-o bomba ce ma asteapta. Sa inteleg ca pe masura ce voi invata sa dezamorsez, in acelasi timp voi invata si sa construiesc una, care ajunsa pe maini nepricepute va exploda. Nu pot reactiona decat cu o expresie luata din argou, foarte tare frate, de-a ce ne jucam noi aici.
Pana acum asezarea aceasta nu mi-a fost permisa, pana acum am lucrat la rece, pana acum am desfacut fire care nu aveau capete periculoase, de acum inainte voi invata ce sa rup si ce trebuie sa las intact.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu