o noua antropologie

un articol pe care il voi retusa deoarece contine doar schema, n-are trimiterile bibliografice de rigoare, dar tin de idee care insa nu-mi apartine mie, ci lui Gilbert Durand din "Stiinta despre om si traditia". pe scheletul lui, hop si eu am croit niste floricele . pe scurt, sustin si as vrea sa particip la aceasta noua antropologie propusa pe care Durand a numit-o studiul tuturor abandonurilor. este ceea ce umanitatea in trecerea ei a lasat uitarii ca reziduu, ca nefolositor, ca infrant. dar evolutia nu e numai victorie, e si drumul sinuos al descoperirii, e si momentul de cumpana al caderii. e de bun augur sa intoarcem moneda si sa studiem atent si reversul ei. e tot moneda. dar la fiecare intoarcere eu am dat de noi si noi lumi vrednice de explorare. daca ati simtit vreodata un scurtcircuit la nivelul constient, o interferenta necunoscuta care cel mai adesea va pune in opozitie cu voi insiva, puteti, desigur, considera ca sunteti posedat, dar puteti aborda si altfel, poate e o latura a eu-lui propriu care cere atentie, poate e legatura cu magicul fara de care n-am fi intregi, poate e partea nevazuta pe care ne-o negam de atata timp dar n-o putem exclude, poate e umbra. eu n-am vazut oameni fara umbra - se poate desigur sa incercati sa fugiti de ea...

exista multe momente cand raman fara cuvinte. tacerea face loc uimirii. ma uimeste omul, complexitatea sa. omul e atat de complex incat e peste putintele noastre de a-l cunoaste. cunoaste-te pe tine insati! a ramas o idee atat de departata. e atat de veche si atat de actuala. vremurile de azi i-au furat vechiului consistenta si autoritatea. insa vechiul nu e anacronic. cu cat incercam sa-l ascundem mai mult, cu atat mai mult iasa in afara. cunoaste-te pe tine insati! cu ce suntem noi diferiti fata de cei din vechime!? suntem mai civilizati? daca tehnica inseamna civilizatie, atunci da. insa gandurile nu s-au schimbat, dorintele nici atat, nevoile nici macar.
calea pe care a luat-o omenirea nu este progresul. nu ne indreptam inainte, ci umblam imprastiat. omul nu a evoluat. omul gandeste la fel de bine dintotdeauna. s-au schimbat doar obisnuintele, evolutia e doar inertia unei creatii pe care nu suntem in stare s-o repetam, s-o reactualizam. tot ce reusim e sa schimbam accentul. fiecare generatie se faleste ca a adus ceva nou si a fost atat de prinsa de propria descoperire ca a uitat complet contextul. Fiecare generatie are momentul ei de copilarie in care se crede originala si irepetabila, dar pe masura ce se maturizeaza isi da seama ca ceea ce a aflat ca o mare descoperire, altii o stiau deja.
Cei vechi stiau mai mult decat cei noi, as intari "si altfel". Dar de cei noi depinde unde cade accentul, caci inflacararea tineretii poate determina directia inspre care sa se indrepte activitatea umana. Se spune acum ca lumea a luat-o pe un drum fara intoarcere, dar nu e asa. Posibilitatile sunt aceleasi dintotdeauna, accentul conteaza. Si orice insiruire poate oricand sa cada sub semnul uitarii si sa se destrame, impletind alte si alte carari. Umanitatea poate oricand sa se opreasca din tatonare, tatonare care poate duce la distrugere. Pentru aceasta e nevoie sa-si aduca aminte de ceea ce a lasat in urma, sa readuca in lumina ceea ce a trecut ca nefolositor. Informatii despre o perioada in care echilibrul domnea abunda (nu e locul aici sa le enumar). Cercetatori au fost interesati sa identifice momentele in care omenirea a luat-o pe calea eroziunii si a parasit echilibrul originar.
In mare, caracteristicile acelei perioade sunt analogia microcosmos-macrocosmos, principiul unitatii creatiei, omul e o lume in sine si este legat de orice lucru din univers si nu se distinge de celelalte existente. Eul s-a format mai tarziu, dupa ce omul a divortat de lume, iar prin asta s-a indepartat de intelegerea ei. Asa a aparut dualismul, asa a inceput cearta intre trup si suflet.
Insa omul n-a renuntat niciodata sa tanjeasca dupa unitate, insa gandirea oamenilor s-a fragmentat si si-a pierdut metodele complete de cunoastere. Insa obiectele cunoasterii au ramas pe loc, dar de acum afluenta lor l-a obligat pe om la a le gasi retete pentru a le pune iar laolalta. Omul s-a trezit in fata unei pluralitati disperante a lumii, iar metoda de varf pe care a gasit s-o readune a fost gandirea. insa gandirea ca valoare umana a fost in acest fel redusa la metoda, mai mult s-a valorizat excesiv si a alungat din specificul ei posibilitatea greselii. Cum eu-l ca purtator al gandirii s-a scos din ecuatie, cum sufletul nu mai era tangibil, singurul raspunzator al dezechilibrului a ramas trupul, iar fiinta umana se reduce la acel cogito, proclamat “gandesc, deci exist”
Pentru traditional insa, omul se dovedeste a fi multiplu si divers. Se imparte intre somn si veghe, bine si rau, fara conflict sau orgolii, intre constiinta prin care transpare un inconstient luxuriant, dezordinea se afla nu in afara, ci chiar in om.
Desi omul occidental a luat locul celui traditional, acesta nu a disparut. Cum pentru cel dintai departarea de echilibrul initial s-a produs, se vede condamnat la a fi ratacitor pe pamant, iar viata pentru el, in cel mai bun caz, e un vesnic exil. Insa pentru omul care vrea sa recupereze traditionalul, viata e o reintoarcere, e o ridicare dincolo de cadere.
Ca sa ajung mai la concret, am sa notez si momentele care au deviat umanitatea si a pus-o in pragul catastrofei. Posibilitatile noastre in acest moment este sa punem laolalta bucatile unui puzzle omenesc. Fiecare situatie prin care trecem corespunde unei piese, iar pe aceasta trebuie s-o alaturam unei alte piese. E o lucrare epuizanta, dar omul care traieste conform timpului acestuia nu are alta posibilitate. Fiecare situatie prin care trecem trebuie s-o supunem unor variabile mult prea multe pentru a ne forma o intelegere. O persoana nu e capabila sa rezolve singura puzzle-ul, fircare contribuim si nu putem decat sa ne incredem ca ceilalti se descurca. Daca unul se descurca mai bine, e foarte greu sa ii aflam metoda, desi mijloacele de informare in masa s-au dezvoltat in ultimile decenii. Apoi chiar daca ii aflam reteta e posibil ca la noi sa nu functioneze sau chiar sa ne-o fi dat eronata (unii nu vor sa afle si altii cum isi rezolva ei puzzle-ul). Daca sunt unii care se descurca mai bine, altora nu prea le reuseste si ajung martorii eforturilor inutile.
Situatia concreta la care ne-am referit e aceea cu omul aflat in fata unui zid spre care se indreapta un caine. Am vazut ca posibilitatile sunt nenumarate si nu putem spune ce se poate intampla. Asa s-a ajuns la termeni precum hazardul, imprevizibilul, neprevazutul, intamplarea, neasteptatul, nebanuitul, surprinzatorul, naprasnicul, neganditul. Si intr-adevar, astfel de situatii nu se pot gandi, in fapt nici o situatie nu se poate gandi pentru a ajunge la a o intelege. Deoarece gandirea singura nu e capabila de o cunoastere adecvata. Omul poseda pe langa asta capacitati corporale, cele cinci simturi, plus facultatea intuitiva, prin care citim sensul lucrurilor in spatele imaginii lor si care tine de capacitatea de interiorizare.
Intuitia este la omul modern aproape adormita. La majoritatea se mai poate manifesta doar in timpul somnului, cand controlul mental e minim,. Intuitia are un dublu rol, acela de pastrator al simbolurilor(care indica prezenta sacrului) si de comunicator direct cu inconstientul, este capacitatea omului de a se privi pe sine, de a se orienta inspre ceea ce il diferentiaza de ceilalti. Intuitia confera omului capacitatea de participare, il leaga direct de esenta sa si ii ofera o vocatie. Una dintre catastrofele istoriei este tocmai aceasta inferenta a intermediarilor in directa legatura a omului cu unitatea, cu propriul sacru, intermediari care il priveaza de orice acces direct la transcendenta. Interventia desigur ca a luat un caracter teologic- secularizarea, deoarece conditiile istorice au fost de acest gen. insa noile eminente si-au derogat dreptul de a atribui roluri oamenilor, fapt ce a pus in imposibilitatea exprimarea propriei vocatii la inceput, apoi asteptarea conferirii unei identitati de la alta autoritate decat sinele propriu.
Spre exemplificare, momentul acestei prime caderi ar fi secolul 13, cand occidentul adopta modelul averroist, iar acel cunoaste-te pe tine insati incepe sa se goleasca de sens.
O alta eroare s-a produs in continuarea primeia. Cum omul isi pierde incet-incet identitatea, simturile corpului se reduc la fapte exterioare, precum orientarea in spatiu, dezvoltarea apetitului, devenind niste motricitati. Daca pana atunci asupra corpului uman era valabila conditia indestructibilitatii, au aparut biologi care au inceput experimente prin disectii si tot felul de analize. Aceasta a avut ca urmare alinierea corpului cu spiritul. Mai era putin pana la a se afirma ca omul e o masinarie. Cum corpul era inca singurul care ascundea sacrul, aceasta despicare marca despartirea cosmosului de om si consolidarea metodei obiectivitatii stiintifice, romantismul desfintat, sentimentalismul devenind desuet, fapt ce il arunca pe om intai in neliniste, apoi dezvoltand adevarate angoase. De acum calea de a subordona omul obiectelor se deschide, privindu-l de orice individuatie, de orice demnitate.
Cum sacrul a fost aruncat din om in exterior, istoricitatea s-a erijat in pastratorul cel mai fidel al sau. Istoria incearca sa se propuna ca substitut al rationalismului, care ajunsese prea amenintat de empiristi. Insa istoria nu se grabeste sa-i readuca omului locuinta, ci sa-i gaseasca un alt camin edificat in timp. Insa istoria fara metodele complete de cunoastere nu poate decat sa devieze de la sensul sau umanist initial, devenind locul de lupta al dorintei de putere cu procesul natural al deciziilor oamenilor. Aceasta deviere istoricista de la natural s-a produs destul de curand, in secolul 19, cu efecte insa devastatoare ale caror martori suntem.
Omul alienat prin lipsirea sa de particularitati necesare traiului, se trezeste si mai alienat decat inainte in fata unei fatalitati oarbe. Cu aceasta catastrofa produsa, de aici scapa cine poate. Omul a fost sacrificat, insa vointa de viata n-a pierit. Drept urmare au aparut cei care fac eforturi de a reanima, de a redescoperi omenescul. iar din eforturile lor comune vom vedea in curand unde va cadea accentul. si noi fiecare lucram si participam la construirea unei noi directii.

acum ca l-am citit inca o data imi dau seama ca nu e de ajuns sa-l retusez, ci sa modific din plin. nu prea am obiceiul sa ies pe nepregatite, dar se intampla ceva straniu. ideile se leaga si se dezleaga cu o asa mare rapiditate ca risc sa le pierd. scriitura in pierdere de idei. de data m-am enervat, imi tot frec mainile in gol in asteptare. framant o idee pana devine atat de subtire ca ajung sa mi se scurga printre degete. caut esenta ca singura plauzibila si elimin toate tampeniile. ma implic in antropologia abandonurilor, dar arunc atat de multe ca inutile. si pana la urma ce fac eu aici!? ma tin de o idee sprijin care in momentul urmator explodeaza si imi dinamiteaza toate convingerile. pfuh, e obositor. iar se intampla. dar de data asta nu sterg, las asa. aprind din nou chibritul...iata si fitilul...simbolul...cunoastere...avalansa de idei... intuneric...ma catar din nou pe cruce...am sa trec...de data asta am sa trec. fara spaime vreau, fara spaime...