daca m-am hotarat sa-mi inmoi scriitura si sa las orice formulare sa treaca ca poate imi va folosi candva, acum m-am decis sa fiu de-a dreptul soft. pot scrie si asa, dar niciodata nu mi s-a parut ca ar fi important. cum n-am nu stiu ce public nu prea ar cum sa-mi fie marturisirile supuse unei critici presante.
in categoria "la o cafea" merge si autobiografia. de mica am fost curioasa de biografii, avem chiar un caiet in care imi notam despre fiecare autor de care auzeam evolutia sa ca om si scriitor, epopeeea scrierilor sale. ma interessa mai mult biografia lui decat ceeea ce scria(daca era si romancier, tendinta asta a mea era mult mai pronuntata). eram curioasa cum a ajuns omul acela sa-si aleaga meseria, cum a inteles ca trebuie sa se dezvolte, cum si-a pus visele in practica. insa scoala trebuia sa ne faca docti si asa a aparut prima mea frica culturala - literatura. ma speria orice carte mai stufoasa, romanele imi provocau adevarate fobii. si am ales cea mai sigura cale, sa fug. si imi mergea bine, ma refugiam in singurul tip de roman pe care il puteam inghiti, cele politiste, aveam toate colectia lui edgar wallace. mai erau si autori romani, da nu-i mai tin minte. apoi am citit de la cineva ca in proportie de 80 la suta isi da seama cam pe la mijlocul cartii cine e criminalul. asta mi-a provocat un adevarat soc - eu n-am mirosit nici macar o data crimalul pana sa mi-l dezvaluie autorul. nu m-am gandit atunci ce varsta avea acea persona atat de perspicace, eu aveam 10 ani, dar am hotarat ca sunt iremediabil proasta si ca n-are rost sa ma chinui cu ceva ce nu pot pricepe. oricum nu eram ca oricare altii, eu faceam sport de performanta ceea ce la varsta respectiva consideram ca imi asigura cariera. era atunci inotul, un sport individual care nu ma punea decat in fata propriilor limite, iar o dubla interiorizare nu puteam duce. asa ca am lasat cartile ca pe ceva mai putin necesar. alte prioritati imi stateau in fata. insa frica de literatura mi-a ramas si cum e si normal de ce mi-a fost frica n-am scapat.
insa mi-a placut foarte mult limba romana, adica gramatica, exclusiv gramatica, nu si vocabularul. auzisem eu undeva ca trebuie sa citesti mult ca sa ai vocabular, si clar citit mult era egal cu roman. am preferat sa tac. insa cele mai clare amintiri despre ce invatam noi in clasele primare sunt cele legate de partile de vorbire si cele de propozitie. era un joc fascinant sa identific care ce sunt, nu ma mai saturam. pasiunea pentru gramatica mi-a ramas, dar cum pe atunci nu stiam sa leg doua cuvinte intr-o propozitie, olimpiadele imi erau interzise. nici acum nu m-a lasat, dar nici obiceiul de a corecta pe forumuri exprimarea altora n-am desprins-o. corectitudinea gramaticala si frumusetea exprimarii este o norma pentru mine, exclusiv. acum cand vreau sa ma desprind de aceasta dependenta si sa ma complic in formulare, caut ori metafora ori combinatii noi de cuvinte. oricum, ceva care sa ne arunce din logica obisnuita.
candva in timpul liceului m-am apropiat din nou de cuvinte, dar n-am reusit in sens literar. literatura inca ma speria, romanele si orice forma de beletristica continuau sa ma bantuie, dar am descoprit fantasticul. si atunci mi s-a declansat uimirea. plus ca am facut niste gesturi interzise. l-am citit pe pavel corut, am vrut sa devin eroul din umbra si am inceput sa acord atentie intamplarilor ciudate care mi se petreceau. caci erau multe ciudatenii in viata mea. atunci la saispe ani am pornit pe calea misterului, l-am luat pe blaga calauza si am cautat ca cele de neinteles sa se preschimbe in neintelesuri si mai mari. l-am luat pe eliade de furnizor de idei si am cautat sa impac pe propria piele paradoxul. mi-am facut astfel prieteni si maestri din carti. si am inteles ca daca am de gand vreodata sa-i gasesc pe cei asemeni mie, cartile sunt cea mai sigura cale. am descoperit destul de repede ca pofta mea de aventura, de trairi intense care lipseau in realitate se intamplau cand ma aruncam in lumea cartilor. asa mi-a fost usor sa ma intorc la cuvant.
am aflat intre timp ca proza nu e singura forma de literatura. am descoperit poezia, am descoperit cum ceea ce vreau sa transmit o pot face in expresii scurte, de impact, in metafore si alaturari surprinzatoare de cuvinte. am scapat in sfarsit de tirania descrierii. pot sa prezint ceva in mai multe feluri deoarece reprezentarile nu ni se formeaza la fel, empatia mi-a ajutat mult sa ma pot transpune. si ce-i mai important sa nu imi trebuieasca sute de pagini sa-mi transmit mesajul. am invatat sa filozofez. m-am speriat la inceput cand am vazut unele compedii stufoase, dar mi-am dat repede seama ca dintr-o pagina de filosofie culeg mai multe decat dintr-o pagina de roman. acum am curajul sa recunosc din perspectiva omului de litere ce devin ca ma bucura ca exista filme. va dati seama? iti reduce un roman la o ora jumate, ce economie de timp! plus imaginea, plus jocul. pacat ca o prea mica parte din filmele ce se fac is de arta si ca la celelalte nu rezist sa ma uit mai mult de zece minute. asta-i paradoxul. desi ma plictisesc repede, prefer sa revad un film foarte bun, decat sa vanez noi realizari. pana la urma tot la cuvant ma intorc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu