menirea este pentru mine nu ceva ce trebuie sa fac, ci acel ceva pe care nu pot sa nu-l fac.
nu trebuie nici macar sa fac bine acel ceva, nu trebuie sa-l pun pe primul plan in viata, nu trebuie sa fac o meserie din asta, ci doar sa-i acord atentie.
meseria tine de karma, menirea de intregire.
menirea mea e sa fiu antropolog. poate ca nu voi ajunge niciodata si nici macar nu conteaza. poate ca simpla declaratie ma face sa fiu. in caest caz orice categorisire nu ma intereseaza.
important e sa ma gandesc cat mai des la origini, devenire, evolutie, functionare, trairi, experiente, sa-mi pun intrebari, sa caut raspunsuri. asta o pot face in acelasi timp cu alte activitati usoare, cum ar fi aspiratul prin casa, spalatul vaselor, gatitul. asta ma ajuta sa fiu si o buna gospodina si in mine, acolo unde pulseaza tot timpul cate o idee, sa-mi indeplinesc menirea.
daca va lua o forma concreta, ramane de vazut, dar asta tine de destin. menirea e o parte din destin, o parte din dezvoltarea noastra ca oameni. insa aici se complica lucrurile si orice neintelegere doare.
menirea mi-am descoperit-o din aproape in aproape. la inceput a fost curiozitatea, apoi disecarea. tot ce imi cadea in mana desfaceam, nu ma multumea sa vad produsul finit, ci cum s-a fabricat. am inceput cu studiul jucariilor si cel mai mare esec pe care il puteam incerca era sa nu le pot reface. imi si dadeau lacrimile. apoi am descoprit universurile umblatoare, oamenii, pe care nu ma mai satur nici cum sa-i studiez. si asta imi place, sa despic totul pana la esenta, orice idee, orice teorie, orice lucru, orice-ul sa-l reduc la simplu. si orice domenii care se preocupa de asa ceva merita atentia mea. nici nu pot spune ce fascinata am fost cand am descoperit chimia si fizica. daca nu ni se schimba profa intr-a doispea acum eram fizician cu tendinte spre filosofie. antropolog suna mai bine, dar e mai greu. pot merge pe specificul transdisciplinar daca as reusi sa-mi transform menirea in meserie. si aici ma lovesc de ranile destinului. asa ca momentan caut sa ma vindec si sa nu uit sa-mi aduc aminte.
antropologia mea tine in mare masura de intalnirea cu misterul care s-a intamplat pur si simplu, aproape banal. nici n-as sti sa spun cand. doar ca incet-incet toate apasarile mele incepeau sa-mi para fleacuri. cu cat in mintea mea o instanta prindea putere, cu atat ii vedeam decaderea si pierderea importantei. de atunci n-am mai putut sa ma entuziasmez de nimic si nimic nu m-a putut deziluziona. misterul pentru mine este un moment, acela in care contrariile se releva impreuna. si cel mai impresionant sentiment sa fie acela in care ma simt in acelasi timp pierzandu-ma in infinit, dar avand constiinta propriei importante. eu, un individ constient de sine, individualizat si in acelasi timp participant la creatie. desi m-am castigat pe mine insami atat de greu, n-as avea nici o retinere in a ma contopi cu universul. ideile astea nu le-am gasit la apropiati, adica ceilalti isi cam vedeau interesul. si pentru asta atunci am intors spatele lumii exterioare si mi-am vazut de cea interioara. totul aduceam in interior, de aceea vorbesc doar despre mine. eu mereu ma regasesc in altii, eu mereu caut universalul si nu se poate sa nu fie la orice pas. eu mereu ma vad in altii fara aparente similitudini, acum eu nu mai sunt singura, am recuperat exteriorul si am de gand sa-l impac cu interiorul. doar fiind pregatita de asta am putut forma un cuplu. existenta unui perechi e un alt mister pe care am de gand sa-l analizez pe indelete. sa-mi implinesc menirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu