tot o parte din destin. si acum am sa ma joc cu termenii destin-menire-rost. dar am incepu din locul terenurilor miscatoare. si am sa vorbesc despre metensomatoza si transmigrare. as putea face un studiu despre toate teoriile astea (daca voi avea pornire). sa fiu in trendul actual aceste doua doctrine sunt prezentate acum ca teorie a reincarnarii. in spiritul noii antropologii am sa merg pe ideea ca oamenii sunt la fel dintotdeauna, adica intotdeauna si-au pus intrebari asa cum mi-am pus eu despre ce cautam noi in viata noastra. si singurul raspuns pe care ma pot plia cat sa nu cad in dementa e ca ceea ce numim noi viata are un cadru mult mai larg decat il consideram noi. adica nu ne nastem, crestem, mergem la scoala, ne angajam, ne casatorim, facem copii, murim. asta e doar una. nimeni nu poate dovedi daca mai sunt si altele, dar sunt enorm de multe argumente. si nimeni nu poate dovedi ca viata e doar una. dovada in sensul ei cel mai propriu de proba, demonstratie, stiti voi ce "nu cred pana nu vad cu ochii mei". ei asta ma cam irita, pentru ca astfel de probe nu se pot aduce pentru nimic. nu poti dovedi sentimentele, nu poti dovedi senzatiile si cate altele, dar cine vrea sa prezinte altora spiritul i se cere o astfel de dovada. mie mi s-au cerut astfel de dovezi si am raspuns prin intrebari: poti sa-ti atingi tristetea? poti sa-ti controlezi visele? cat de bine te cunosti pe tine insati? poti spune ca detii si folosesti toate metodele de cunoastere?
am descoperit ca dintre toate intrebarile cea despre vise atinge puncte nevralgice. aproape fiecare persoana sceptica si agnostica, atee si neincrezatoare a inceput sa tremure cand i-am vorbit de vise. si asta pentru ca somnul este singura dimensiune in care ne dam seama ca intram cand constiinta adoarme. si stim ca atunci constiinta adoarme si trebuie sa acceptam. somnul e singurul moment in care pierdem controlul. ce bine! ca altfel am fi disparut demult. consider totusi o perversiune sa bag spaima in oameni, asa ca de obicei nu merg pana la cosmaruri si alte viziuni. e bine insa sa fie declansate intrebarile bine puse.
si una dintre aceste intrebari este "ce mi se intampla cand pierd controlul constient?" ce se pune oare in miscare?
experienta mea este argumentul si marturia cu care sustin o asemenea teza. ma pot insela, dar nu ma intereseaza, pentru ca altfel innebunesc. nu am sa accept nici un necaz, nici o tristete, nimic doar pentru ca cineva mai tare ca mine, necunoscut, atotputernic are chef de joaca. daca suntem cu adevarat jucaria cuiva, nu vreau s-o stiu.
asa ca merg mai departe cu ideile mele si vad ca totusi se leaga. cu cat sunt mai atenta, cu cat ma observ mai bine imi dau seama ca nimic nu e intamplator. incerc sa ma surprind functionand dupa legile fatalitatii implacabile. dar nu, viata in viata si viata dupa moarte imi explica cel mai bine. nu pot avea aroganta sa neg ceea ce nu inteleg. pot sa am ambitia de a afla cauza.
eu am inceput sa-mi raspund la de ce-uri. eu am inceput sa contemplu incontrolabilul, eu am inceput sa ma las in voia necunoscutului. eu am inceput sa-mi blochez in constient ceea ce nu-mi apartine, ceea ce am crezut dintotdeauna ca-i al meu, dar de fapt mi-s date ca invataturi, superstitii. eu am inceput sa vad totul ca pe ceva nou. acum vad cu alti ochi.
si ce vad? vad ca nu ma pot dezice de o anumita comunitate, deoarece ceilalti imi sunt oglinda. ne descoperim unii pe altii si incercam sa ne pozitionam unii fata de altii. unii mai aproape, altii mai departe. si mereu exista cativa de care ne lipim ca si cum ar fi prelungirea noastra.
cum toata adolescenta mea am stat cu spatele la oameni, n-as fi zis in veci ca eu nu pot functiona singura. cand am crezut eu ca incepe deplina mea individualizare, mi-a aparut perechea. ei bine, pereche mea este rostul meu, as putea spune conducatorul meu, dar suna prea nefeminist pentru epoca noastra. oricum i-am cam dat lui fraiele existentei mele. el este pilotul meu automat. de fiecare data cand am tendinta sa deraiez ma anunta si ma readuce pe linia de plutire.
de mica mama m-a invatat rugaciunea ingerasul. si ingerasul meu, dar ma uitam in sus si nu-l simteam prin ceruri. pentru ca ii aici langa mine, perechea mea. el e maxima mea exteriorizare, este zi de zi. cu el n-am cum sa ma pierd in sfere inalte, cu el trebuie sa traiesc aici, in aceasta realitate si trebuie s-o fac zi de zi, ora de ora. n-as putea spune ca traim intr-o vesnica feerie, e chiar al naibii de greu. dar e cel mai bine asa. e mai bine decat scrie in toate povestile de dragoste siropoase la un loc, e mult mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata, e mai mult decat am indraznit sa-mi doresc. gesturile lui simple ca imbratisarile ma fac amnezica, uit de tot, uit ca altceva ar mai conta. privirile lui ma fac sa iert, sa accept, sa renunt. simpla prezenta are o asa incarcatura incat imi taie respiratia. de aceea de multe ori cand vorbesc de mine o fac la plural, cand spun ceva despre noi rostesc despre unu.
rostul meu e sa ma pierd pe mine ca sa ma regasesc in noi. pana acum noi suntem doi. as fi putut alege calea mai simpla, as fi putut alege sa-mi implinesc menirea, dar asta m-ar fi oferit lumii si nu cred ca as fi avut sansa unei reale apropieri de altcineva. as fi fost falsa, as fi pretins ca pot empatiza si ma pot pune in pielea altora, dar n-as fi simtit nimic, pentru ca i-as fi tinut pe toti la distanta. as fi ratat. m-as fi inchis tot mai mult in mine si m-as fi jucat de-a iubirea pentru altii. m-as fi dezis de adevarata iubire, mi-as fi anulat posibilitatea de a face pe cineva fericit. mi-as fi refuzat mie insami sa traiesc. as fi dat orice sa simt ca traiesc. asta ar fi fost daca n-ar fi aparut el. m-a luat la timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu