habar n-am pe ce lume traiesc. habar n-avm cum sa ma comport cu altii. nu inteleg nimic din ce mi se intampla. si daca ma confrunt cu ceva negativ sa vezi atunci drama si scancete.
astept de mult timp sa-mi etalez talentele. si cand ma aflu in situatia de cat pe ce, in urmatorul moment se naruie totul. si trebuie s-o iau de la inceput. trebuie sa revizuiesc din nou si din nou toate ideile, toate formularile, toate formele, toate implicarile. urmeaza migaloasa munca de curatenie, urmeaza atat de lipsita de popularitate munca de purificare. urmeaza jena si blocajul total, urmeaza lacrimi si incercare de a intelege. mi-e ciuda pe mine ca ma arunc in taramuri tainice fara sa cer voie. mi-e ciuda ca mi-e ciuda.
ma nevoiesc sa va fac cunostinta cu declaratia mea de neputinta. trebuie sa imi arat umilinta interioara, ca sa ma pot detasa de ea. trebuie sa-mi arunc trufia ca pe o carpa murdara. ma tem ca nici sinceritatea nu e suficienta. trebuie sa-mi sparg idolul teluric si sa ma abtin sa-l refac.
am ajuns la situatia in care orice gand nepotrivit poate determina un dezastru. inainte n-a fost asa, efectul se obiectiva mult mai greu. adica ma loveau efecte pentru niste cauze de mult uitate. dar atunci eram mai departe de propriile posibilitati. acum trebuie sa ma bucur de incarcarile tot mai grele. si cred ca asta voi face. ma intrebuinteaza mai mult intelegerea decat reusita. de fapt singura reusita pe care cred ca am gustat-o, nu mi-a adus prea multe satisfactii. poate ca e inexplicabil atunci de ce mi-o doresc. poate ca am avut atatea reusite, incat nici nu le recunosc sau poate nici una. oricum ar fi fost, mi le-am meritat. stiu doar ca in ignoranta mea sunt atat de departe de adevar incat il primesc si abia apoi il constientizez si incep sa-l integrez. ce ma rupe de propria siguranta este faptul ca mai degraba cele inconstiente imi determina parcursul. in mod constient abia tin pasul, de fapt nu prea imi iasa, asta ar explica desele momente de deznadejde. dar deja undeva in adancul sufletului, depasesc acest moment si merg mai departe. insa aceste asumari le fac mult mai tarziu in constienta si destul de lent. nu stiu daca e asa, dar prin asta imi explic sufocarea, care nu e doar la nivel conceptual, ci si simtomatic. of, nu-s buna de nimic. ma amagesc ca mi-o spun eu, deoarece stiu ca trebuie sa mi-o spuna altii. recunosc, au si inceput. deci, daca stiu sa mi-o iau elegant, am toate sansele sa merg la alt nivel. il vad pregatit. so...
2 comentarii:
cum poti sa spui, sa gandesti "nu-s buna de nimic" - e cea mai lipsita de adevar afirmatie, cea mai mare minciuna. E calea "usoara" prin care renunti la tine, la visele tale. E mai greu sa spui "sunt buna la ceva. pot sa fac si lucruri bune" pentru ca daca crezi asta te simti si obligata sa le faci, te simti mai responsabila.
Nu-ti dau voie sa renunti. Continua :)
m-ai luat prin surprindere. adevarul e ca, de obicei cand scriu nu folosesc logica pamanteasca. eu m-am obisnuit sa fac usor trecerea de la divin la viata de zi cu zi. cand vorbesc cu cineva sunt nevoita s-o fac pe limba sa, cand cobor la esenta, devin abstracta. cand ma apropiu de Dumnezeu nu pot umple timpul acela cu palavragelile mele, prefer sa stau sa ascult. nu prea e loc de tocmeala, ba mai mult e cazul de abandonare. despre abandonare e vorba mai sus. si intr-adevar, intr-o instanta sa renunt la mine, ca sa ma reprimesc intarita. marele adevar care mi-a luat-o inainte e acela ca eu nu-mi apartin mie, eu apartin lui Dumnezeu. eu nu apartin frumusetii, familiei, datoriei, calitatilor, spiritualitatii "mele". nu sunt ale mele, imi sunt date. si oricat de crud suna ceea ce voi spune, daca nu le folosesc cu suficienta iubire si smerenie, imi vor fi luate. ca sa fac loc in sufletul meu celor mai inalte daruri ce sunt in stare sa le primesc, trebuie sa renunt la ceva. cu cat sunt mai mari acele daruri, cu atat mai mult loc trebuie sa fie eliberat. si abandonarea tocmai la asta se refera, la a elibera, la a renunta la cat mai multe. de cele mai multe ori aceasta curatenie e foarte grea, deoarece descopar ca sunt atatsata de fiecare, deoarece am impresia ca acestea m-ar reprezenta.
nu renunt, imi arunc sacii cu pietre ce-i car de nici nu mai stiu cand in spate. de aceea am nevoie de altii sa-mi spuna ce am omis, daca nu cumva am ditamai pietroii dupa mine. nu o fac asta ca sa va incarc pe voi, desi in unele cazuri poate reusesc si asta, nu stiu unde merge balastul atunci cand nu e curatat prin iubire. si pentru ca mi-am indreptat inspre voi manifestul, v-am facut fara sa vreau partasi, drept urmare, imi asum riscul sa nu ma intelegeti.
cand scriu toate astea, Oana Pellea plange in direct la realitatea in timp ce spune ca trebuie sa invatam sa iubim.
Trimiteți un comentariu