in fiecare toamna ma opresc. intru intr-o alta dimensiune din care privesc. acum vad foarte clar, imaginile imi reveleaza intelesuri ascunse si se unesc intr-o simfonie tacuta. acum totul are un sens.
desigur ca uit. sufletul meu insa nu. el ma vrea sa ma opresc. si a gasit o modalitate atat de ingeniosa, incat mi-au trebuit niste ani sa ghicesc. inspir-expir, ce simplu. ma vad din mine cum respir. ma ghemuiesc in ceafa, lovesc in coapse si genunchi. acum vad foarte clar teatrul meu. dorintele se implinesc, asa am vrut. arata-mi un garbov si-am sa-ti spun ca-s eu. ca sa ma vad, trebuie sa ma opresc, ca sa inteleg trebuie sa ma lovesc. sa ma ridic trebuie sa-mi amintesc sa fiu. dar am un privitor mereu prezent care asteapta rabdator sa ies din propria-mi reprezentare, mereu sufletul meu, mereu intinde penelul sa insemnez. ca sa-mi arate atunci cand uit ce pecete imi pun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu