mi-am amintit o trasatura, diferenta specifica, a oamenilor fata de celelalte vietuitoare. Capacitatea de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Ceva mi-a scos privirea dinspre porii din epiderme, dinspre ridurile de expresie care fiecare au cate o poveste, dinspre tivuri si decolteuri, dintre gene false si tocuri, muschi si mustati ce ascund zambete. Avem acces la atata informatie ca uitam s-o convertim in cunoastere. Aceasta schimbare de atentie, pe care unii o numesc dezechilibru si instabilitate, aceasta evadare din existenta progresista, ma umple de idei ca o avalansa ce se declanseaza pe neasteptate si ne acopera fara sa ne ofere si posibilitatea de iesire. Am sa trec repede peste ceea ce vad eu ca lant cauzal ca peste un mic dejun frugal la care uitam ca l-am servit. Ceea ce se uita e imaginea dinaintea declansarii avalansei. Sunt eu cu fitilul intr-o mana si chibritul in alta. Ma sperie imensul alb care imi oglindeste chipul prin razele soarelui. De fapt nu suport atat adevar, nu ma suport pe mine. Mi-e frica de necunoscut ca si cum acest necunoscut mi-ar fi dusman. Si intr-o fractiune de secunda totul se intuneca. Ma trezesc in alt necunoscut, aparent cald si sleios care imi patrunde in oase si nu ma lasa sa ma misc. singura dorinta e sa ies, sa revad lumina si toate fortele mi le folosesc pentru asta. si ies. Si observ un fitil si un chibrit. Oare ce cauta acolo? Oare ce se intampla daca il aprind?
Halal tupeu pe om. Pretindem sa ne ridicam. Pretindem ca putem tot si cand nu, il gasim vinovat pe Dumnezeu. noi vrem sa ne dezvoltam, dar ignoram capacitatile ce ne stau la dispozitie, vrem sa-l vedem pe Dumnezeu, dar ne incapatanam sa ne ingustam spiritul.
Am obosit. Am sa iau fitilul si am sa-l aprind. Am sa pier si am sa scap. E un alt fel de a spune ca intru intr-un cerc vicios. Ei si ce? De fapt cum se iasa!? Poftiti dar, cu curaj... am sa va spun cum am iesit eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu